Poate acum zece ani, era dificil pentru o femeie să fie șofer profesionist, pentru că mașinile se conduceau manual, trebuia ca șoferul să cunoască și mecanică, parcările nu erau supravegheate etc. Astăzi, întâlnim în trafic, în Europa, tot mai multe șoferițe de TIR, iar foarte multe dintre ele sunt românce.
Firmele de transport din România au în echipe un număr redus de șoferițe profesioniste și asta ne face să ne întrebăm de ce. Raportul firmelor mici este de 5 la 1 (până la 5 camioane), astfel că, în cultura organizațională a firmelor de transport, există, încă, „o barieră” cu privire la rolul femeii la volan. Ideea comună este că o femeie nu se poate descurca la fel ca un bărbat în anumite situații specifice acestui job, cum ar fi schimbarea unei roți, statul pe comunitate singură, să se descurce în situații limită (cu hoții în parcare), sau să ajungă la timp la încărcare/descărcare, pentru că femeile au tendința de a merge mai precaut decât bărbații, iar anumite descărcări cu booking pot fi ratate, pentru neîncadrarea în program.
Mai multă răbdare și prudență
Femeia, la volan, are răbdare și își poate face treaba bine, poate fi mai prudentă. Întotdeauna o să vedem o femeie că verifică starea camionului mai des decât un bărbat. De exemplu, „Am oprit să alimentez, verific roțile (dau o tură în jurul camionului, pentru că mai bine observ acum și pot să intervin, decât să fac o explozie la roată pe drum)”. Este conștiincioasă, iar acest aspect se observă și în trafic, și în siguranța mărfii și a camionului.
Femeia la volan este organizată (acte, program), ordonată, așa că menținerea camionului curat va fi ceva sigur.
În contextul actual al muncii, consider că acest job ar trebui promovat și în rândul femeilor. Cursele fixe, interne, poate cu week-end-urile acasă, constituie avantaje pentru ca o șoferiță pentru a-și desfășura activitatea la nivel optim.
Echipajul soț-soție pe comunitate poate avea aspecte pozitive ca: o mai bună stare psihică, sentimentul de siguranță dat de partener, organizare, eficiență, întreținerea camionului.
Femeile aleg acest job din diverse motive: un salariu atractiv, din iubire (în acest fel, putând fi alături de partener), din pasiune pentru mașini și pentru călătorii (ocazia de a vizita și alte țări).
Am stat de vorbă cu câteva reprezentante ale comunității femeilor șofer profesionist, pentru a descoperi mai multe detalii despre motivațiile acestora și despre modul în care privesc această meserie grea, dar frumoasă.
„Sunt de loc din Județul Olt, am 41 de ani și, timp de 18 ani, am lucrat în domeniul contabilității. Nu aș fi crezut vreodată că îmi voi schimba job-ul. A fost o schimbare la 180 grade. Nu pot să spun că m-au atras camioanele și nici nu sunt pasionată de această meserie, însă îmi place să conduc, având permis cat. B de 20 de ani. Faptul că job-urile, în România, sunt plătite tot mai prost; cu toate că munceai ore extra-suplimentare, munca ta nu era recompensată pe măsura așteptărilor.
Astfel, am decis să iau drumul comunității și să fac echipaj cu soțul meu. M-am hotărât într-o seară, când el tocmai venise în vacanță, după 3 luni de comunitate, spunându-mi că zilele trec foarte greu când nu ești aproape de casă și de familie.
O dată ajunsă pe comunitate, am fost foarte fascinată de faptul că am avut ocazia să văd țări precum Norvegia, Portugalia, Suedia, Danemarca, Franța, Spania, Belgia, Olanda, Anglia… cam toate statele UE. Deci, frumos! Ocazii unice în viață! Dacă rămâneam în România, nu aveam posibilitatea să le văd decât pe hartă.
Însă, nu totul este așa roz pentru un șofer de TIR. Lucrez cu soțul meu în echipaj și programul nostru este de 21 de ore. Dar m-am obișnuit. În prima săptămână, mi-a fost foarte greu cu somnul, dar m-am concentrat la maximum la drum, căci acasă mă așteaptă fetița mea și familia. Nu trebuie să lași somnul să pună stăpânire pe tine, pentru a se întâmpla tragedii! Avem un scop, când plecăm de acasă, și trebuie să fim prudenți, pentru ceilalți participanți la trafic, pentru familia noastră și pentru noi, pentru a ajunge teferi acasă. Acasă, în Romania!
Nu este ușor, dar nici imposibil
Viața pe comunitate, pentru o șoferiță de TIR, nu este ușoară, dar nici imposibilă. Daca te gospodărești, ai tot ce îți trebuie, mai ales că, acum, camioanele sunt performante și dotate cam cu tot ceea ce este necesar: frigider, climă etc . Doar două lucruri nu au: toaletă și duș. Cu acestea din urmă ne descurcăm, dar mai greuț. Sunt Autogrill-uri, parcări dotate cu toalete și dușuri, iar, ca șofer, trebuie să-ți faci timp măcar 30 de minute pe zi, să oprești pentru un duș. Căci totul e pe grabă, la noi. Programul e program. Cursa e cursă și trebuie respectat termenul de livrare.
Dar este posibil să fii o femeie îngrijită, chiar și pe camion, chiar dacă nu ai jacuzzi la bord, chiar dacă nu ai oglinda la fel de mare ca la tine acasă. Important e să arăți îngrijit. Deci, se poate, dacă se vrea.
Apoi, vin pauzele de 24 și 45 de ore, unde îți aloci timp pentru săptămâna care vine și îți pregătești mâncărica și altele necesare. În pauzele de 45, ne mai relaxăm, mai povestim între colegi, în parcare, despre motivele pentru care am luat acest drum al străinătății. Am fost surprinsă să constat că 70% dintre șoferii de TIR au probleme în familie și sunt divorțați.
Promovare și sprijin
Din acest motiv, am luat decizia, în anul 2015, de a înființa grupul ȘOFERIȚE DE TIR, pe Facebook, cu scopul încurajării doamnelor și domnișoarelor de a deveni șoferițe profesioniste. Foarte mulți colegi au, acum, soțiile cu ei, lucrează în echipaj, iar lunile pe comunitate trec mult mai ușor în doi, alături de partenerul tău. În prezent, sunt colegă, prietenă și admin cu Florica Ancuța Gagea pe acest grup al șoferițelor de TIR, unde ne străduim să căutăm, să afișăm și să promovăm toate șoferițele de camion din România, pentru curaj! Sunt aproximativ 700 la număr, conform statisticii grupului nostru, și foarte multe au prins curaj, datorită acestui grup pe care l-am înființat.
Ne străduim, în continuare, să ajutam fetele la început de drum, să le îndrumăm și să le povățuim așa cum știm noi mai bine, prin prisma întâmplărilor pe care le-am trăit și noi. Sunt foarte multe colege care ne mulțumesc, care ne spun că, fără acest grup, ele nu ar fi fost șoferițe de TIR, nu ar fi fost împreună cu partenerul lor, iar căsnicia lor ar fi luat o altă întorsătură. Să fii cu soțul în echipaj este un privilegiu. Majoritatea soțiilor sunt protejate și respectate și ai o bază de susținere în situații dificile, în situații de panică. Ne ajutăm reciproc. Dar recunosc că tot ceea ce este mai greu, el face.
În ceea ce privește șoferițele singure pe camion, din punctul meu de vedere, am o reticență, în special pe comunitate. Să faci comunitate, ca femeie, este foarte riscant, din mai multe puncte de vedere. Și cu toții știm, în special șoferii, la ce riscuri suntem expuși. Sunt situații când trebuie să parchezi în zone industriale, parcări oarbe… și în alte zone riscante, din cauza hoților și infractorilor, iar, ca femeie singură, mă întreb dacă, noaptea, nu îți este frică să mergi la toaletă.”
Sunt originară din județul Bistrița-Năsăud, am 40 de ani. Locuiesc în Spania de 17 ani, împreună cu toată familia mea. Am locuit 10 ani în partea de Sud a Spaniei, mai precis în Granada, unde am avut diferite job-uri, începând de la cameristă, până la recepționeră etc., iar, de 7 ani de zile, locuiesc în Valencia.
Aceasta schimbare de la o zonă la alta a fost din cauza meseriei soțului meu, și anume șofer de TIR.
Când ne-am mutat în Valencia, pe 15 decembrie 2011, soțul meu avea firma lui de transport și, la vremea aceea, aveam două camioane ale noastre; pe unul muncea soțul meu și pe celălalt cumnatul meu.
În șomaj fiind, am început să merg peste tot, să îmi depun CV-ul, pe la hoteluri, pe la supermarket-uri… ș.a.m.d. Într-o zi, am ajuns la un supermarket foarte renumit aici, în Spania. Merg la fata care era la casa de marcat și îi las CV-ul; când ajung la ușă, îmi întorc capul și o văd pe fată cum îmi mototolește CV-ul și mi-l aruncă la coș!
Îmi aruncase, efectiv, munca de 10 ani la gunoi!
De aici a început totul; am ajuns acasă plângând și i-am spus soțului «gata, fac școala de șoferi profesioniști». Soțului nu i-a venit să creadă; i-am povestit ce s-a întâmplat și a doua zi m-am înscris la școală. Mergeam zilnic, făceam naveta 8 km într-o localitate vecină, unde făceam teste pe calculator .
Am fost atât de motivată încât, în 3-4 luni de zile, am luat toate examenele din prima încercare.
Am început să muncesc cu soțul în 2013, am început să «colindăm» Europa în lung și în lat. Mergeam peste tot, Germania, Grecia, Olanda, Belgia… etc.
Nu a fost deloc ușor la început, dar pot să-i mulțumesc soțului că a fost un mentor foarte bun. Nu a fost deloc ușor pentru mine, deoarece eu niciodată nu visam să ajung șoferița de TIR!
Îmi iubesc meseria și camionul!
Vremea a trecut și am mai cumpărat încă 2 camioane. În 2016, aveam 4; în primăvara aceluiași an, s-a îmbolnăvit un șofer de-al nostru și a trebuit să merg eu, deoarece cursa era deja confirmată. Am început să merg sigură pe camion; atunci am văzut eu ce înseamnă, cu adevărat, șoferia, deoarece trebuia să fac eu tot, responsabilitatea era a mea, nu mai era a soțului.
Când ajungeam pe la depozite, unde încărcam, erau mulți șoferi care își dădeau coate; se uitau la mine să vadă ce fac, cum mă descurc, deoarece, în majoritatea locurilor, trebuia să încarc și descarc eu.
Ce să vă mai spun, nu am simțit în niciun moment firma cu care lucrăm în prezent să aibă vreo reținere față de mine, sau oamenii de acolo să fie mai distanți. Fac aceleași rute pe care le face și soțul meu, avem curse fixe, aici, doar în Spania, momentan ne vedem doar în week-end-uri, acasă.
Dacă la început mi s-a părut foarte grea această meserie, acum pot să vă spun că nu a-și schimba-o cu o alta. Pur și simplu, îmi iubesc camionul, îmi iubesc «căsuța» mea pe roți, în care stau mai mult decât acasă.
Nu aș putea să plec să fac comunitate, pentru că mi-ar fi foarte frică (din cauza multor întâmplări auzite) și, în al doilea rând, suntem o familie foarte unită și nu am putea sta departe mult timp unul de celălalt.
Acum vreo lună de zile, am văzut un anunț într-un ziar, aici, în Spania, în care spuneau că angajează șoferițe de TIR; tocmai de aceea, până în momentul de față, nu am văzut patroni reticenți. Eu lucrez doar pe frigorifice. Trebuie să cuplez și să decuplez singură. Ce-i drept, mai rar, dar trebuie să o fac. Au fost și sunt zile în care trebuie să descarc eu, cu o transpaletă manuală; ce-i drept, paleții sunt cam grei uneori, dar mă descurc. Am avut zile în care am avut pană la remorcă, au fost zile în care mi s-a rupt cablul de aer de la capul tractor și a trebuit să improvizez, fiindcă trebuia să ajung la descărcat. Este o meserie frumoasă, dar și o meserie cu foarte multe riscuri.”
Andreea GHEORGHE
Psiholog specializat în psihologia transporturilor
gheorghe.andreeaioana@yahoo.com
